Ce să fac și eu... am mai scris o poezie.

Știu că de mult așteptați ceva de la mine. M-am gândit că azi ar fi ziua potrivită pentru a posta ceva, nu?
Hai să o facem!
Această schiță am scris-o în timp record, aflat la un proiect cu clasa (unde am fost coordonator) am obținut locul al doilea!

Pierdut în munţi

Aflat în vacanţa de vară, am hotărât să merg la munte alături de amicii mei, Alex şi Andrei.

Pe Vârful Omu, falnicii brazi ne întâmpinară. După ce ne-am odihnit, am coborât pe pârtia Kalinderu, iar apoi eu am propus să o luăm prin pădure, pentru a admira frumuseţile patriei noastre.

După două ore, nu mai ştiam să ne întoarcem. Bateriile telefoanelor aproape că s-au terminat, dar asta nu conta. Nu aveam nici măcar semnal.

Peste noapte am trecut uşor. Eu am stat de veghe la intrarea în peşteră, deoarece, mai devreme, s-au auzit urlete foarte puternice de lupi.

După cum mă aşteptam, lupii au venit la gura peşterii. Eu, folosindu-mi harul, le-am spus să nu ne atace ci să ne îndrume spre o cale de salvare.

De dimineaţă mi-am trezit prietenii şi le-am spus tot ceea ce s-a întâmplat. Nu m-au crezut. Însă, când au văzut haita de lupi ce ne aştepta şi-au luat rucsacurile şi au plecat grăbiţi.

Lupii ne-au condus până la Peştera Urşilor. Nedumeriţi, am intrat. Apoi, lupii mi-au spus că ne părăsesc, iar eu le-am mulţumit dându-le de mâncare din puţinul pe care îl aveam.

Zilele treceau iar noi ne confruntam cu multe probleme. Aproape că nu mai aveam nici apă şi nici mâncare. Însă, partea bună a situaţiei este faptul că ne aflam pe un coridor ce părea că ne va duce într-un loc populat.

Se pare că au trecut cinci zile de la intrarea în peşteră. Andrei mă avertiza că e sfârşit. Alex tăcea, însă eu ştiam că nici el nu se simte mai bine.

Cu Greu ne mai mişcam, dar o făceam. Un susur se auzea în depărtare. Acest lucru parcă ne dădea aripi. După o oră, un mic pârâu ne zâmbea. Apa limpede, cristalină, se scurgea peste câteva pietricele.

După ce ne-am umplut sticlele, am pornit din nou la drum. Coridorul se lărgea vizibil.

A mai trecut o oră. Surprinzător, apărură stalactite. Noi...aproape că alergam. Apoi, apărură chiar stalagmite.

După încă o zi, am reuşit. Am ieşit din tunelul ce se termina cu o peşteră. Am coborât de pe munte, am mers de-a lungul şoselei şi am ajuns în satul Răchiţele.

Acolo, am lucrat timp de două zile pe la mai mulţi oameni. Cu banii câştigaţ am plecat la Piatra-Neamţ.

Timp de o săptămână am lucrat la un magazin. Cu banii câştigaţi am luat, din nou, trenul, cu care am ajuns în dragul nostru Bucureşti.

După această experienţă prietenia noastră s-a sudat, iar noi am devenit cei mai buni prieteni.

Cartea pe care eu am scos-o ne-a adus zeci de premii, iar exploatarea tunelurilor (ce împânzeau, se pare, toată planeta), condusă de Alex împreună cu Andrei ne-a adus un renume mondial.

Iată, deci, că şi dintr-o întâmplare groaznică poţi reveni şi chiar poţi progresa mult mai mult.