Ce să fac și eu... am mai scris o poezie.

Știu că de mult așteptați ceva de la mine. M-am gândit că azi ar fi ziua potrivită pentru a posta ceva, nu?
Hai să o facem!
Această schiță am scris-o în timp record, aflat la un proiect cu clasa (unde am fost coordonator) am obținut locul al doilea!

Pierdut în munţi

Aflat în vacanţa de vară, am hotărât să merg la munte alături de amicii mei, Alex şi Andrei.

Pe Vârful Omu, falnicii brazi ne întâmpinară. După ce ne-am odihnit, am coborât pe pârtia Kalinderu, iar apoi eu am propus să o luăm prin pădure, pentru a admira frumuseţile patriei noastre.

După două ore, nu mai ştiam să ne întoarcem. Bateriile telefoanelor aproape că s-au terminat, dar asta nu conta. Nu aveam nici măcar semnal.

Peste noapte am trecut uşor. Eu am stat de veghe la intrarea în peşteră, deoarece, mai devreme, s-au auzit urlete foarte puternice de lupi.

După cum mă aşteptam, lupii au venit la gura peşterii. Eu, folosindu-mi harul, le-am spus să nu ne atace ci să ne îndrume spre o cale de salvare.

De dimineaţă mi-am trezit prietenii şi le-am spus tot ceea ce s-a întâmplat. Nu m-au crezut. Însă, când au văzut haita de lupi ce ne aştepta şi-au luat rucsacurile şi au plecat grăbiţi.

Lupii ne-au condus până la Peştera Urşilor. Nedumeriţi, am intrat. Apoi, lupii mi-au spus că ne părăsesc, iar eu le-am mulţumit dându-le de mâncare din puţinul pe care îl aveam.

Zilele treceau iar noi ne confruntam cu multe probleme. Aproape că nu mai aveam nici apă şi nici mâncare. Însă, partea bună a situaţiei este faptul că ne aflam pe un coridor ce părea că ne va duce într-un loc populat.

Se pare că au trecut cinci zile de la intrarea în peşteră. Andrei mă avertiza că e sfârşit. Alex tăcea, însă eu ştiam că nici el nu se simte mai bine.

Cu Greu ne mai mişcam, dar o făceam. Un susur se auzea în depărtare. Acest lucru parcă ne dădea aripi. După o oră, un mic pârâu ne zâmbea. Apa limpede, cristalină, se scurgea peste câteva pietricele.

După ce ne-am umplut sticlele, am pornit din nou la drum. Coridorul se lărgea vizibil.

A mai trecut o oră. Surprinzător, apărură stalactite. Noi...aproape că alergam. Apoi, apărură chiar stalagmite.

După încă o zi, am reuşit. Am ieşit din tunelul ce se termina cu o peşteră. Am coborât de pe munte, am mers de-a lungul şoselei şi am ajuns în satul Răchiţele.

Acolo, am lucrat timp de două zile pe la mai mulţi oameni. Cu banii câştigaţ am plecat la Piatra-Neamţ.

Timp de o săptămână am lucrat la un magazin. Cu banii câştigaţi am luat, din nou, trenul, cu care am ajuns în dragul nostru Bucureşti.

După această experienţă prietenia noastră s-a sudat, iar noi am devenit cei mai buni prieteni.

Cartea pe care eu am scos-o ne-a adus zeci de premii, iar exploatarea tunelurilor (ce împânzeau, se pare, toată planeta), condusă de Alex împreună cu Andrei ne-a adus un renume mondial.

Iată, deci, că şi dintr-o întâmplare groaznică poţi reveni şi chiar poţi progresa mult mai mult.

de Eduard Vicentiu


Era ora noua. Eu, Alex, Raluca si Andrei ne-am adunat in jurul focului de tabara privind bolta albastra. Noaptea se imbratisa cu ziua, strangando-n brate din ce in ce mai tare. Simfonia era gata sa inceapa.
Aparitia sopranei, aceasta incantatoare mireasa a noptii ne-a scos din reverie. Dintr-o data, am simtit un sunet asemenea gongului, care suna. Mii de explozii de lumina dansau in jurul nostru. Picaturi de ploaie ne inconjurau, cantand o arie incantatoare. Sunetele, ca de toba, ne inconjurau, iar noi nu ne mai saturam. Apoi, mii, sute de mii de licurici ai boltii, stele, ne luminara micile noastre suflete.
Dintr-o data, mici stele cazatoare ne intampinau, zorindu-ne sa ne punem cate o dorinta. Dar... noi ne doream doar ca jocul sa continue. Si..pentru ca traditia sa se respecte, dorinta ni-s-a implinit. Un meteorit a lovit pamantul, spunand refrenul ariei, iar... micii chitaristi ai naturii, greierasii, au sosit. Impreuna cu ei, zeci de mii de lanterne umblatoare, ganganii cu stea in frunte, au sosit, imbratisandu-ne.
Mireasa cerului albastru a inceput sa danseze, imbratisata cu luminosul ei mire. Impreuna, in pasi de vals, au trecut Carul Mare si Carul Mic, facand un popas alaturi de stelele Vega si Alcor.
Luceafarul, trezit din visare, veni alaturi de ei, cantand ,,Oda Bucuriei", si radiind de multe ori mai frumos ca mirele cerului...

Aflati in aeroportul Henri Coanda, ofiterii Bill Jenkins, Andrew Wallace si Christopher Reese haladuiau prin magazinele romanesti.
Bill si Andrew mergeau in fata, in timp ce Christopher ii contrafila.
Cei trei calatoreau prin Romania datorita unei cartite, ce le livra informatii din S.R.I.
Agentii Vlad Poenaru si Andrei Cristescu ii urmareau, descoperindu-i si filandu-i, exact dupa ce au ,,debarcat".
Americanii s-au suit intr-un taxi, cerandu-i soferului sa ii duca in Cismigiu.
Dupa 25 minute de trafic si contrafilare, i-au scuturat pe agentii romani, care, fiind novici inca, s-au deconspirat repede.
In Parcul Cismigiu, liniste si pace. O pereche de batranei se plimba alene, admirand doi nuferi rosii ca o picatura de sange, o salcie aplecata asupra apei, fiind obligata sa isi vada intotdeauna chipul intr-o mare de durere...
Cartita, Andreescu George, astepta pe o banca, privind aiurea, in zare.
Pe cealalta parte a lacului, trei ofiteri de la Nucleul 8 ii urmareau prin "ochelarii de soare" cu camere video si receptori audio, construiti de Vladimir Hogea, inginerul in cibernetica, specialistul SRI-ului.
 Cei trei ofiteri din CIA mergeau incet, admirand farmecul Bucurestiului, acest oras de mult uitat de lume, foarte urat si tototdata iubit de locuitorii sai. Acest Mic Paris demult apus...
O femeie ce avea un carucior si o papusa in el a trecut si..ca din intamplare..s-a izbit de Bill, seful yankeilor.
- Microfonul a fost plantat, domnule Vranceanu.
- Ok, pe pozitii amici! raspunse Mircea.
Dupa cateva minute, contactul americanilor a fost stabilit:
- Salutari de la unchiul Smith, mr George!
- Vai, saracul meu unchi...ce mai stiti de el?
- M-a trimis sa va dau aceasta... zise Bill
 Si scoase un pandantiv pe care scria ,,Novus Ordo Seclorum".
- Contactul a fost stabilit, domnule Vranceanu.
- Stati pe ei, nu va pripiti, tineti-i sub ochi!
- Inteles. Suntem pe pozitii.
Dupa cateva minute de sporovaiala despre propria lor tara..americanii trecura la discutii de interes operativ:
- Cum mai e pe-aici, George? Misca SRI-ul ceva?
 Rabufniri politice. Toti politicienii incearca sa tina in frau SRI-ul si nu reusesc. Din aceasta suparare, baga tara cat mai adanc in buzunarele noastre. Ale membrilor Cavalerilor Noii Ordini.
- Da. Tu cum te tii pe baricade? Incearca cineva sa te dea jos? E de rau, e de bine? Actiuni de amploare? Da-ne mai multe amanunte!
- In SRI exista o mare ciudatenie. Aproape toti agentii sunt plecati afara, in cautarea agentilor nostri. Suntem in impas! E timpul sa atacam mai puternic! Aduce-ti lansatoarele psihotronice de inalta putere! Romanii rezista, au psihic puternic! Ne trebuie ceva mult mai puternic! Neamul asta e prea al dracului ca sa cada din prima! Aduceti artileria grea, aduceti..aduceti...aduceti.

-De Dine Eduard-Vicentiu-

Introducere:

Anul 2055. Pe Terra s-a ajuns la o pace mondiala, si la o globalizare progresiva. Visul marilor oameni ai mileniului a fost implinit!
Populatia planetei a contribuit la noua era a pamantenilor - Era Astrala. Astfel, in America se pregateau membrii echipajului ce va aseleniza pe Marte; In China si Japonia, se pregateau piesele tehnice; In Brazilia si Argentina se pregateau testerele pentru piloti, iar in Europa se pregateau masinile si robotii prezenti pe nava.
Totodata, Asia si Europa s-au unit, ajutandu-se reciproc la creearea unei cuve ce te intinerea, si inducea in tesuturi o substanta care ajuta la regenerare.
Popoarele lumii erau fericite. Stratul de ozon, nu de mult deteriorat la maxim, era acum refacut, prin introducerea unui amestec chimic bazat pe fire de aur. Aerul era curat ca lacrima. Calamitatile naturale erau evitate, natura coexistand cu omul. Energia este geotermala, eoliana, ori bazata pe celule fotovoltaice.
Pacea domnaea. Oamenii s-au metisat, creandu-se o singura rasa, etnice, si religie - Umanitatea (si, ca religie - liberul arbitru).

Capitolul 1.

4 iunie, 2055.Stephan Malcolm, Jonathan Spys, Franz Nordveit, Li Kung, Mao Fu, Alexei Bakulin, Dmitri Faruh, Paulo Malesta si Francisco Pignales si Mayer Egon, echipajul navei Noua Era, care va face prima expeditie pe Marte a Omenii, s-a imbarcat.
- Noua Era, aici turnul V.
- Receptionat. Aici Noua Era.
- Porniti motoarele! Sunteti gata?
- Gata! au rasunat vocile participantilor la expeditie, in cor.
- Motoare pornite. Avem 500 000 km/h - suna vocea bizara a matricei de bord.
****
Norul de gaze portocalii-rosietic ii intampina pe participantii expeditiei la fel de sumbru si melancoolic, cum este de mai mult de un miliard de ani...
- Intram. In cateva minute amartizam, spuse matricea de bord.
Solul pietros, rosietic, cu cratere insirate de colo pana colo, ii intampina.
- Imbracati costumele cu IC-uri.
- Da, domnule Malcom.
- Vom merge cu vehiculul de sondare, VEMS. Vom lua cele 192 steaguri, si le vom planta. Stiti si voi, vom face la fel ca si Neil Amstrong - ,,Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire.."
- Da.. un pas mic...un pas mare...
***
- Coalizati, va rog, pe canalul #1 al costumelor.
- Realizat, domnule, spuse matricea comuna a costumelor.
- Vom porni acum, cu ajutorul VEMS, sa ocolim la ecuator planeta. Se opune cineva?
- Nu, domnule. Totul decurge conform indelung discutatului nostru plan.

Era ora noua. Noaptea se imbratisa cu ziua, strangando-n brate din ce in ce mai tare. Simfonia era gata sa inceapa.
Aparitia sopranei, aceasta incantatoare mireasa a noptii ne-a scos din reverie. Dintr-o data, am simtit un sunet asemenea gongului, care suna. Mii de explozii de lumina dansau in jurul nostru. Picaturi de ploaie ne inconjurau, cantand o arie incantatoare. Sunetele, ca de toba, ne inconjurau, iar noi nu ne mai saturam. Apoi, mii, sute de mii de licurici ai boltii, stele, ne luminara micile noastre suflete.
Dintr-o data, mici stele cazatoare ne intampinau, zorindu-ne sa ne punem cate o dorinta. Dar... noi ne doream doar ca jocul sa continue. Si..pentru ca traditia sa se respecte, dirinta ni-s-a implinit. Un meteorit a lovit pamantul, spunand refrenul ariei, iar... micii chitaristi ai naturii, greierasii, au sosit. Impreuna cu ei, zeci de mii de lanterne umblatoare, ganganii cu stea in frunte, au sosit, imbratisandu-ne.
Mireasa cerului albastru a inceput sa danseze, imbratisata cu luminosul ei mire. Impreuna, in pasi de vals, au trecut Carul Mare si Carul Mic, facand un popas alaturi de stelele Vega si Alcor.
Luceafarul, trezit din visare, veni alaturi de ei, cantand ,,Oda Bucuriei", si radiind de multe ori mai frumos ca mirele cerului.
Pe la ora cinci, toata lumea junglei ne-a inconjurat, aplaudand. Am trimis chiar, licurici, catre cei doi miri, ca sa-i felicite.
Pocnetul palmelor noastre nu era destul, dar mai mult nu puteam face. Mirele revenea la munca sa zilnica - de a ne incalzii sufletele, iar mireasa pleca la culcare. Numai Luceafarul statea, meditand la cele intamplate. Ori, poate, o astepta pe Catalina, mireasa visurilor sale...?